(Dis)proporţii bugetare

Un principiu denumit al ”neafectării veniturilor bugetare” nu permite ca în gestiunea efectivă a finanţelor statului să fie rezervate venituri, indiferent de sursa lor, spre a fi destinate, în mod expres, finanţării anumitor acţiuni. Pentru cei care chiar au parcurs disciplina de Drept financiar în anul II la Facultatea de Drept sau de Gestiune fiscal-bugetară la FEAA, credem că lucrurile sunt mai mult decât clare. În esenţă, este vorba despre faptul că avem de-a face cu nimic altceva decât cu o depersonalizare a veniturilor preluate la bugetul statului, care presupuune ca acestea, odată încasate, să fie utilizate eminamente global, pierzându-se legătura cu sursa lor de provenienţă. 

Aşadar, în practică, pentru acoperirea tuturor cheltuielilor bugetare vom avea întotdeauna la dispoziţie ansamblul veniturilor încasate la buget, fiind exclusă separarea unei părţi din acestea pentru a servi efectuării unor cheltuieli anume. În tratatele unor specialişti în Drept financiar ori Finanţe publice regăsim argumentaţii convingătoare în favoarea faptului ca din resursele bugetare publice să nu se formeze şi administreze alte fonduri băneşti, cu o afectaţie specială, în afara fondului (”mare”, naţional) bugetar, în care să se acumuleze toate veniturile. Sigur, uneori s-au admis excepţii, când a fost vorba despre constituirea unor sub-fonduri privind crearea resurselor pentru amortizarea datoriei publice ori pentru obiective speciale – mediu, sănătate, infrastructură de transport etc.

Numai că, acum, ne referim la toate acestea doar spre a ne justifica în privinţa efectuării unor comparaţii când vorbim, în materie bugetară, despre ceea ce luăm pe mere şi dăm apoi hotărâţi pe pere... Mai întâi să observăm că ”de tot” ne-am propus să încasăm la bugetul de stat, în acest an, suma de 364,9 mld. lei (vezi tabelele de mai jos având ca sursă Raportul MFP privind situaţia macroeconomică pe anul 2021 şi proiecţia acesteia pe anii 2022-2024). Această sumă nu ajunge nici pe departe pentru acoperirea nivelului cheltuielilor programate tot pentru 2021, care sunt estimate la 444,9 mld. lei. Diferenţa negativă dintre venituri şi cheltuieli o constituie deficitul bugetar (cca. 80 mld. lei) şi reprezintă 7,16% din PIB (1.116,8 mld. lei). Evident, recurgând la împrumut public, activitatea statului va merge înainte, la parametrii programaţi, fiind de aşteptat să nu apară blocaje din motive de finanţare publică. Dar ceea ce este de remarcat este că se merge înainte şi cu anumite anomalii în privinţa ponderii unor cheltuieli bugetare din categoria celor văzute de economişti ca fiind cât se poate de rigide (salariile bugetarilor, pensii, asistenţă socială, dobânzi etc.).

De pildă, salariile bugetarilor, care presupun cheltuirea a 109,5 mld. lei 10 (25% din buget), nu pot fi acoperite prin ceea ce se încasează din impozitele indirecte cumulate – TVA (69,7 mld. lei) şi accize (33,1 mld. lei). Proporţiile sunt ostile armoniei şi echilibrului şi când privim sfera asistenţei sociale; cheltuielile reclamate de aceasta conduc la un necesar de 142,9 mld. lei, în timp ce ceea ce se adună la buget din CAS (contribuţii la asigurările sociale) însumează doar 120,8 mld. lei. Apoi, statului, ca să-şi plătească facturile pentru bunurile şi serviciile necesare bunei funcţionări a instituţiilor proprii (55,4 mld. lei), nu-i ajunge ceea ce încasează ca venituri nefiscale (26,9 mld. lei), care nu ating nici măcar jumătatea necesarului. Amintim că această categorie de venituri include dividendele de la societăţile/companiile naţionale şi societăţile cu capital integral/majoritar de stat, precum şi vărsămintele de la regiile autonome din majorarea procentului de repartizare a dividendelor/vărsămintelor.

Nu este greu observabil nici faptul că pentru a-şi plăti dobânzile (16,8 mld. lei), statul ar trebui să folosească aproape tot ce încasează ca impozit pe profit (17,4 mld. lei). Iese, de asemenea, în evidenţă şi faptul că totalul necesar subvenţiilor acordate într-un an (6,9 mld. lei) înseamnă cam ceea ce se colectează la buget din taxarea proprietăţii (6,1 mld. lei) şi din veniturile de capital (0,8 mld. lei). Orice îmbunătăţire pe planul în discuţie ţine doar de câştigarea de nou spaţiu fiscal. Ori dată fiind rigiditatea cheltuielilor cu salariile bugetarilor, pensiile, asistenţa socială sau cu dobânzile, oricât s-ar evita apăsarea pedalei fiscale, la un moment dat tot acolo se ajunge.

Oricum, cu o pondere de 32,67% a veniturilor în bugetul general consolidat (estimate pentru 2021, cash), România se situează mult sub media UE, care este de peste 46,1%. De altfel, Raportul MFP citat mai sus menţionează: ”Colectarea deficitară a veniturilor bugetare şi ponderea ridicată a cheltuielilor rigide în veniturile fiscale reprezintă vulnerabilităţi structurale ce vor îngreuna procesul de consolidare fiscală.” În acest context, opinia binecunoscutului economist Th. Stolojan, formulată recent în legătură cu necesitatea majorării de impozite şi taxe, este că măsura totuşi trebuie avută în vedere… ”Altfel, rămânem în aceeaşi situaţie în care avem altă structură de impozite şi taxe decât în Uniunea Europeană şi bineînţeles, alte niveluri, ca să zic aşa, de cheltuieli care trebuie finanţate pentru educaţie, pentru sănătate şi multe altele. Sigur că există şi alternativă: dacă eu vreau să rămân mai departe să plătesc 10% impozit pe venituri, persoană fizică vorbesc, indiferent că am în România, după unele aprecieri, aproape un milion de oameni care câştigă peste 1000 de euro salariu net, venit net pe lună. Deci dacă eu vreau să rămân cu 10% impozit pe venituri, atunci trebuie să mă gândesc că dincolo, la cheltuieli social-culturale, sănătate, educaţie, trebuie să introduc mai multă coplată.” (adevarul.ro, 20 februarie 2021)

Sensibilitatea subiectului face ca şi Consiliul Fiscal, când se referă la realizarea consolidării bugetare în intervalul 2021-2024, să se exprime că s-ar impune o ”optimizare a ratelor de impozitare/taxare”. (Opinia Consiliului Fiscal privind Legea bugetului de stat ...) Însă, pentru însănătoşirea finanţelor statului după şocul pandemic asociat cronicizării rigidităţii unei mari parţi a cheltuielilor bugetare, ceea ce ne învaţă teoria ar trebui aplicat cât mai repede în practică. Şi anume: o colectare mai bună, extinderea bazei taxării, corectarea normelor care oferă ”portiţe” anumitor contribuabili, reducerea toleranţei faţă de concurenţa fiscală neloială şi de actul evazionist.

Comentarii

There are 0 comments for this article

Adauga comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.