Gâlceava înţeleptului cu lumea dezlănţuită

„Dintre sute de catarge/ Care lasă malurile/ Câte oare le vor sparge/ Vânturile, valurile” (Mihai Eminescu)

Într-un mod ciudat, în ultimul timp, în jocul meu cu mărgele de sticlă s-a regăsit mai des ca de obicei mărgica mai boghetă a lui Socrate. Şi deşi teoria numerelor complexe nu ne este străină, misticul din adâncul sinei noastre nu a putut să nu se întrebe despre aşa întâmplări repetate. Şi atunci am început să arunc o privire mai atentă în jurul meu, unde se dădea o lupta acerbă între ştiinţa de ultima oră şi credinţele născute din amigdale deşănţate active într-un număr incredibil de mare. Iar amigdalele astea erau peste tot extrem de gălăgioase şi, aşa cum le stă bine, foarte convinse de „adevărul” lor. Şi atunci mi-am adus aminte de Socrate, care ca şi preocupare principală, ţinea să demonstreze celor convinşi că „ştiu ei” că de fapt nu ştiu nimic. Şi asta, încă o coincidenţă, m-a amuzat, până când am înţeles că, de fapt, toată bătălia asta era complet lipsită de sens şi de substanţă. E ca şi cum la un concert ai lua microfonul din faţa orchestrei sau a formaţiei şi l-ai plimba prin public, pentru că mulţi din public ar fi convinşi că ei cântă mai bine şi „ştiu” mai bine melodia. Sau ca şi cum, în mijlocul operaţiei, ai lua bisturiul din mâna chirurgului şi l-ai da celor din parcul din faţă spitalului, să continue, pe singurul argument că „ştiu ei mai bine”. Şi exemplele ar putea continua. Dar cred că argumentul e destul de clar până aici.

Şi atunci vin şi spun, doar pentru că tehnologia modernă (care, a propos, tot din ştiinţă se trage, dar culmea, deşi o folosesc toată ziua, acolo nu se pricep aproape de loc - ştiu doar că trebuie să apese pe iconiţa albastră) a pus un microfon în faţa fiecăruia dintre noi, să ne ţinem bracinarii şi să ne vedem limitele, şi să încercăm să nu „cântăm” nimic neapărat în el, doar pentru că este „un hit la modă” şi ni se pare că îl ştim foarte bine sau chiar că putem să improvizăm mai bine decât a făcut-o compozitorul (de altfel, greu de identificat). Să încercăm să păstrăm decenţa şi bunul simţ. Eu înţeleg emoţia scenei, dar fac apel la raţiunea de a refuza „reproducerea” pe acea scenă şi să ne retragem cu demnitate în public. Şi chiar dacă nu simţim nevoia să aplaudăm, măcar să ascultăm cuminţi pe cei care au învăţat în adevăr să cânte. 

Bogdan Iliescu este medic primar neurochirurg la Spitalul de Neurochirurgie din Iaşi şi preşedinte al Asociaţiei Creierului Iaşi

Comentarii

There are 0 comments for this article

Adauga comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.