O falsă problemă: succesiunea lui Rădoi

Soluţia întrezărită la orizont este Mirel însuşi, dar problema reală a fotbalului românesc e alta.

O amintire peste ani, dinaintea turneului final al Campionatului Mondial din 1970, piatră de hotar în istoria naţionalei României de fotbal. Cu câteva săptămâni înainte de plecarea spre Guadalajara, echipa lui Dinu, Dumitrache şi Radu Nunweiller juca un meci test la Reims, cu Franţa. Un meci de reglaj al selecţionerului Angelo Niculescu, o înfrângere cu 0-2, scor stabilit în prima repriză. Sarcasticul Fănuş Neagu, scriitor, actor şi autor de cronici „de carnaval” sau „afurisite” (cum erau autointitulate) a simţit şuvoiul de apă bătând în poarta morii şi s-a dezlănţuit împotriva lui Angelo şi a temporizării sale. Reţinem aproximativ câteva vorbe despre Franţa: „Ne-am întors acolo unde am fost. Ne-au bătut calicii Europei”. „Calicii” erau dintr-o Franţă care căuta, îşi căuta şi se căuta de 18 ani, de la generaţia Kopa-Fontaine. După încă 14 ani, Franţa era campioană europeană. După alţi 14, campioană mondială. Conducerea FFF a schimbat antrenori sau selecţioneri, dar a înţeles că nu acolo e buba. Astfel încât au investit în centrele de juniori, au lansat un larg circuit competiţional în domeniu, cu competiţii regionale şi turnee finale intens mediatizate pe canalele TF, burduşite cu premii frumoase pentru „vârfuri”, apoi turnee internaţionale care rivalizau ca rating cu duelurile Marseille-Monaco-PSG. Şi simbioza dintre simţul de varieté tipic franţuzesc şi seriozitatea tipic franţuzească a dat rezultate. Am putea zice că şi etnocromatica naţionalei „bleu” este rezultatul acestei politici, pentru că antrenorii şi scouterii au fost stimulaţi să caute nu numai prin parcurile pariziene, grădinile monegasce sau plajele mediteraneene, ci şi prin cartierele necăjite din Marseille, ori Toulouse.

La noi, de 22 de ani încoace, ilustrăm proverbul românesc „schimbarea domnilor, bucuria nebunilor”. La noi, mazilirea nu este o politică de regim, ci un soi de „vox populi” la care e greu să rezişti. Iar dacă această „vox populi” este setată de influenceri cu nume grele, rezultatul e previzibil. Nu e nicio îndoială că Mirel Rădoi (daaa, ştim caseta „cea mai neagră serie din istoria naţionalei”) va păşi pe drumul golgotei, urmând calea lui Răzvan, Daum sau Contra. „Antrenorul e de vină” e o vorbă răsuflată, repetată stereotip de cei care nu percep diferenţa actuală dintre antrenor şi selecţioner. Un exemplu: eminentul antrenor de club Mircea Lucescu a fost un bun selecţioner în anii 1982-86, când era şi director tehnic la FRF, coordona toate loturile naţionale de diverse vârste, le avea în ţară sub ochi şi le trimitea pentru rodaj prin toate colţurile lumii, ceea ce astăzi pare de neimaginat. Ori tocmai Lucescu este una dintre cerinţele imperioase ale poporului microbist, uitându-se experienţa recentă de selecţioner a acestuia, pe malul Bosforului. Sau Dan Petrescu, un alt mare antrenor de club. Nu credem că e vorba de salariu cum se vântură, „Bursucul” este capabil de un „gest patriotic”, însă el ştie, precum Cruyff pe vremuri, Mourinho şi Klopp, acum, că un mare antrenor nu poate fi musai un mare selecţioner. La cât de departe de fotbalul românesc este în ultimii ani, Bölöni nu ar fi decât experienţa Daum reeditată, iar Piţurcă nu prea mai acceptă postura de manta de vreme rea, deşi e singurul dintre căruia meseria de selecţioner i s-ar potrivi ca o mănuşă.

Mult mai firească pare ar fi, dacă tot se discută despre succesiunea lui Rădoi, soluţia Hagi, dat fiind procentul de jucători ai naţionalei crescuţi de „machedon” la Viitorul. E greu de crezut că acesta va accepta şi nu din cauza aversiunii justificate pe undeva faţă de FRF şi Răzvan Burleanu. El ştie că va fi, în mandatul său, mai contestat ca oricine: calitatea de manager al unui club de Liga I, calitatea de cloşcă pentru băieţii lui, Ianis etc. A şi pomenit deja de aceste incompatibilităţi.

Şi atunci, în ciuda acestor eşecuri de ce nu l-am lăsa pe Rădoi să-şi continue treaba? Nu de alta, dar drumul de la ditirambele de luna trecută la imprecaţiile de astăzi denotă nu numai inconsecvenţă, ci chiar labilitate psihică. Rădoi mai are multe de învăţat în meserie, dar să sperăm că va creşte şi el împreună cu echipa pe care o încropeşte. FRF are încredere în el, nu rămâne decât ca încrederea asta s-o aibă şi el însuşi. Cât despre experienţa franceză din anii trecut, drumul este şi pentru noi obligatoriu, fiindcă niciun selecţioner nu poate compensa cu bagheta magică scăderea potenţialului uman al fotbalului românesc.

Comentarii

There are 0 comments for this article

Adauga comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.