Polemici academice

Întâlnindu-se pe coridoarele Universităţii, în loc să se salute, Olifrenu şi Mărunţelu se batjocoreau unul pe altul cu gesturi insultător-simbolice. Claponel se încovoia subit, îşi umfla buzele pentru a sugera un bot primitiv, iar apoi sărea de colo colo, cu icnete troglodite, aidoma unui neanderthalian dezorientat. În contrapartidă, Plantagenet îşi împingea, doct, ochelarii pe vârful nasului, îşi bomba pieptul şi dădea din mâini, ca şi cum ar fi fost aripi, cotcodăcind sonor printre studenţii speriaţi.

Polemicile ştiinţifice din lumea universitară au atins, de multă vreme şi nu numai la noi, valenţe tulburătoare. Am prezentat unele stranii aici, eu însumi, în mai multe rânduri. Ce am auzit însă despre doi profesori de la Pedagogie întrece orice imaginaţie. Este vorba despre faimoşii - pe plan naţional şi, desigur, internaţional - teoreticieni comportamentali, Plantagenet Olifrenu şi Claponel Mărunţelu. Împricinaţii se cunoşteau practic de o viaţă. Au fost studenţi împreună la Psihologie, apoi au ales, încă de la absolvire, cariere academice în aceeaşi secţie, cea de Pedagogie. Au parcurs treptele ierarhice simultan, ambii dovedindu-se, cum spuneam, adevăraţi savanţi. Din păcate, relaţia dintre ei s-a deteriorat timpuriu din motive - cum să le zic mai corect? - filozofice. În viziunea lui pedagogică, Plantagenet s-a simţit atras de aşa-numita „teorie nativistă” (Nativist Theory), bazată pe argumentul fundamental că, în ansamblul său, comportamentul uman şi, într-un anume sens, identitatea noastră esenţială rămân „pre-programate”, sunt adică înnăscute, mediul unde evoluăm nefăcând altceva decât să le prilejuiască manifestarea. Claponel, dimpotrivă, devenise adeptul „teoriei educaţiei prin experienţă socială” (Social Learning Theory), izvorâtoare din convingerea că individul e tabula rasa, identitar vorbind, la naştere, urmând să se transforme ulterior, prin „imitarea” şi, implicit, „învăţarea” mediului căruia îi aparţine. Cu alte cuvinte, în antagonismul ştiinţific al vestiţilor profesori Olifrenu şi Mărunţelu, se războiau, în fond, două mari tradiţii de gândire, ilustrate, în timp, de nume celebre, precum Sigmund Freud, John Bowlby şi Noam Chomsky, pe de o parte, ori Lev Vîgotski şi Albert Bandura, pe de alta. Aşadar, se ducea acolo eterna luptă filozofică dintre nature şi nurture, „luptă” care agită des minţile multor intelectuali contemporani.

Toată lumea ştia că Plantagenet şi Claponel se urau de la „ştiinţă”. Nici unul, nici celălalt nu făceau vreun efort să ascundă asta. În cărţile şi articolele lor de specialitate, se contraziceau furibund, iar, în interviuri şi în apariţii publice (inclusiv la cursuri), se ironizau reciproc într-o manieră de-a dreptul injurioasă. Claponel afirma că există profesori, în „imediata noastră vecinătate”, mai „olifreni de felul lor”, care cred că „reptila primordială” tot renaşte, „impermeabilă la evoluţie şi fără nici o mutaţie de progres”, în fiece ins. „Reptila aia a fost totuşi una singură, la începuturi, şi nu mai poate fi resuscitată la milenii întregi după ce omul a învăţat să evolueze. Numele ei era Plantagenetosaurus!”. Plantagenet replica: „Poţi pune un clapon în ce mediu doreşti, oricât de sofisticat, el tot clapon va fi. Natura nu poate fi surmontată. Un mărunţel nu are cum să înveţe postura de gigant. Dus fie şi la Carnegie Hall, nenorocitul de clapon nu va cânta, ci va urla a pustiu, ca un păsăroi castrat ce este!” Întâlnindu-se pe coridoarele Universităţii, în loc să se salute, Olifrenu şi Mărunţelu se batjocoreau unul pe altul cu gesturi insultător-simbolice. Claponel se încovoia subit, îşi umfla buzele pentru a sugera un bot primitiv, iar apoi sărea de colo colo, cu icnete troglodite, aidoma unui neanderthalian dezorientat. În contrapartidă, Plantagenet îşi împingea, doct, ochelarii pe vârful nasului, îşi bomba pieptul şi dădea din mâini, ca şi cum ar fi fost aripi, cotcodăcind sonor printre studenţii speriaţi. Din zburătăceala lui, se înţelegea uşor că devenea, în notă sarcastică, un clapon, dar nimeni nu pricepea rolul ochelarilor în alegorie. Enervat, „mimul” a explicat sugestia, la un moment dat, câtorva amici: „Mă refer la un clapon evoluat, educat, după cum speră prostănacul ăla că ar putea fi cineva numai prin simpla interacţiune cu mediul!”

Totul a culminat cu decizia lui Claponel de a o învăţa pe gorila Chewbacca - de la Grădina Zoologică - să vorbească. Doar aşa, ţipa el, va şterge zâmbetul murdar de pe faţa lui Olifrenu, demonstrând că abilitatea „acumulării” intelectuale e posibilă prin „experienţă”. Auzind năzbâtia, Plantagenet a urlat că, la rându-i, va dovedi cum instinctele primitive supravieţuiesc până şi în cei mai educaţi indivizi. Cine erau aceştia? „Academicienii pe care îi voi provoca până vor ceda!” a spus profesorul şi s-a dus glonţ la filiala regională a prestigioasei instituţii, în vreme ce oponentul său alerga înspre Zoo. Amândoi au avut un impredictibil succes. Îngrijitorii Grădinii Zoologice se jurau că Chewbacca rostea, repetitiv, o silabă-răget pe când izbea de gratiile cuştii sale, sistematic, trupul lui Mărunţelu. În celălalt plan, martorii oculari declarau că academicienii (care l-au înşfăcat pe Olifrenu, atunci când l-au văzut strâmbându-se la ei, şi l-au aruncat de la etajul al cincilea al clădirii) păreau, într-adevăr, turbaţi...

Codrin Liviu Cuţitaru este profesor universitar doctor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi

Comentarii

There are 0 comments for this article

Adauga comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.