Reacții care îți frâng inima după înmormântarea profesorului răpus de COVID

Vestea morții profesorului Adrian Scuriu, în vârstă de doar 47 de ani, a venit pentru toți cei care l-au cunoscut ca un adevărat șoc. Profesor de Limba și Literatura Română la Școala Gimnazială George Călinescu și la Gimnaziul EuroEd din Iași, „în floarea vârstei și în deplină sănătate după cum spun chiar medicii, profesorul Scuriu a fost răpus de virusul Covid-19. S-a internat cu o formă medie de boală, pentru a ajunge apoi la ATI, unde s-a sfârşit după 11 zile, deși nu avea comorbidități. Acum, prietenii, colegii de cancelarie, dar și elevii pe care i-a îndrumat ani de zile și-au dorit să spună lumii întregi cum l-au cunoscut, îndrăgit și apreciat sau cum și-a pus cadrul didactic amprenta în viața și mințile tinerei generații.

Emil Munteanu, Colegiul Național - „L-am cunoscut pe Adrian la vârsta la care se leagă prieteniile născute nu doar dintr-o afinitate spirituală, ci din preocupări comune, adică acele prietenii care nu au nevoie de foarte multe cuvinte (deși lui îi plăceau grozav de mult cuvintele ce recuperau partea luminoasă a vieții), de foarte multe întâlniri, de foarte multe gesturi de confirmare. De aceea, pentru mine, Adrian a rămas în cei aproape 30 de ani de când ne-am cunoscut omul pe care știam că îl pot revedea și de care mă pot bucura oricând. Întâlnirile noastre se constituiau în momente bune, în care mă împărtășeam din optimismul și din energia lui debordantă. Chiar și atunci când se întâmpla ca o perioadă mai lungă să nu stăm la povești, ceva ne aducea mereu împreună. Răsărea brusc în calea mea și știam că pot conta pe discernământul lui, pe încrederea lui necondiționată în oameni, pe bunătatea lui care nu părea dislocată de nimic din jur. Această privire întoarsă către ceea ce scoate existența din curgerea ei banală și candoarea atât de greu de găsit astăzi la oamenii de lângă noi îmi vor lipsi cel mai mult.

Îmi este imposibil să cred că de acum vom fi lipsiți de generozitatea și de optimismul lui. Poate dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut în anii formării mele, Adrian mi s-a părut cel mai puțin pământean. Pentru că purta în el o lumină care îi dădea aura unui nebun frumos.

Dincolo de prietenia care ne-a legat, l-am privit mereu ca pe un profesor atipic de română, omul acela care e gata să se agațe nebunește de o idee și să te poarte și pe tine cu el în lumea lui, care știe să îi ia de mână pe elevi și să le arate că lucrurile se pot face și fără încrâncenare, într-un firesc care îi determina pe cei din bănci să îl perceapă nu ca pe profu care ascultă și pune note, ci ca pe un partener de dialog alături de care au plecat într-o extraordinară aventură. Fiindcă atunci când erai în preajma lui, lucrurile din jur dobândeau brusc un alt contur. Nu am văzut chipuri posomorâte niciodată în jurul lui. Nici de maturi și, cu atât mai puțin, de elevi. Ca sub puterea unei vrăji, Adrian transforma totul în mici momente de grație. Era ca și cum se afla permanent la granița dintre două lumi: aici și în altă parte, unde totul era plin de miez, interesant și lipsit de griji. Zâmbetul lui și privirea senină nu prevesteau nimic din ceea ce i s-a întâmplat. Nu există niciun rest în modul în care a împărtășit cu ceilalți ceea ce a trăit, nu există goluri sau gesturi pe care să fi putut să le facă pentru cei care aveau nevoie de el și pe care să nu le fi făcut. Poate tocmai această trăire totală, această bucurie ar fi putut părea unora o risipire. În realitate, țineau de alegerea de a nu trăi înverșunat, de seninătatea aceea atât de rară. Îmi amintesc de un dialog telefonic pe care l-a avut cu băiatul meu la începutul semestrului al II-lea în care îi dădea mai multe sfaturi, printre care unul pe care Horia îl tot repetă de când a aflat cumplita veste: „Să nu fii cal de povară, ci de curse!”

După 25 de ani, din toamna trecută redeveniserăm colegi. De data aceasta nu pe băncile facultății (istoria acelor momente era plăcerea lui Adrian să fie recuperată în povești delicioase care ne făcea eroii unei vârste pe care uneori aproape uitasem că am trăit-o), ci în cancelaria Școlii Gimnaziale EuroEd. Din păcate, a fost un răstimp prea scurt. Atât pentru mine, cât și pentru elevii clasei a V-a. Sunt sigur însă că a avut, chiar și în graba lui de a căuta alte provocări, răgaz să lase o urmă în inima tuturor celor care l-au cunoscut aici, că a făcut din literatură o minunată poveste și că zâmbetul lui va străluci în amintirea lor legat mereu de prezența caldă a unui profesor care voia să le arate ce frumos poate fi să trăiești și la maturitate având un suflet de copil.”

Antonio Patraș, Facultatea de Filologie – „Când am aflat că veselul Adrian, bunul meu prieten din tinerețe, este internat în stare gravă la terapie intensivă, mi-am spus că e vorba doar de un impas trecător, și nu de iminența unei tragedii. Cum să se lase înfrânt de un virus nenorocit omul acesta plin de vitalitate și iute ca un prâsnel, ce însuflețea mereu atmosfera cu vorbele sale de duh și cu poveștile pe care le inventa ad hoc, cu un uimitor har al improvizației? Așa cum l-am cunoscut în facultate (am fost colegi de grupă la filologia ieșeană), generos până la jertfa de sine, inteligent, locvace și harnic ca o furnică, tot astfel l-am regăsit, peste ani, ca profesor, cu prilejul unei inspecții de grad care mi-a dat posibilitatea să-i descopăr excepționala vocație pedagogică - elevii îl idolatrizau, iar el îi iubea cu o duioșie vag camuflată, învestindu-se în nobila-i misiune de educator cu toată ființa sa, ca un autentic părinte. Avea un adevărat cult pentru prietenie și pentru familie, și sărea mereu în ajutorul celor aflați în necaz, de parcă menirea sa pe pământ ar fi fost doar aceea de a aduce mângâiere, ca un duhovnic. Nu suferea să vadă oameni triști în jur, și dacă se întâmpla totuși să întâlnească pe cineva supărat, se făcea luntre și punte spre a-l înveseli și a-i aduce iar zâmbetul pe buze. Vorbea mereu cu plăcere de părinții și frații lui din Pașcani, de soție și de colegi, de profesorii și de mentorii săi, și când îl ascultam aveam impresia că, pentru Adrian, oamenii toți se au ca frații, alcătuind de fapt o mare și armonioasă familie. Știa să împărtășească celor din jur credința generoasă și plină de optimism că viața nu e o vale a plângerii, ci o sărbătoare de neuitat, ce se cere cinstită cum se cuvine. Chiar și în nenorocire.

Cu plecarea lui Adrian, s-a dus parcă și tinerețea noastră, a celor care i-am fost colegi și prieteni. Dumnezeu să îl odihnească în pace!”

Lăcrămioara Petrescu, Facultatea de Filologie – „Întîlnirile, oameni pe care i-ai văzut asiduu, zi de zi, vreme de ani în șir, absențele lor deodată, în valuri de timp și de viață, urcînd și coborînd ca pe banda lui Moebius, revenind în fața ta cu răscolirea sufletească pe care  literatura a făcut-o translucidă: metamorfoză a fiecăruia în parte, toți însetați de timpul lor împreună, pierdut pentru totdeauna. Halucinant, cînd ești profesor, și valul acestor reveniri se sparge în infinite imagini suprapuse ale lor, tineri, aproape copii, fericiți, rămași în depărtarea vîrstei lor prime, cum a fost Adrian. Îl văd perfect, stînd în contre-jour, în sala de seminar, ultimul în bancă, avînd fereastra în spate, alura de enfant espiègle, mereu iertat, pentru că  irezistibil. Îl văd după două decenii, profesor uluitor, mereu irezistibil, educînd estetic și explicînd literatura cu o abilitate ieșită din comun. Ne soarbe din ochi, cu iubire, sîntem profesorii lui. Sîntem acolo, în clasa lui, ne arată ce a devenit. Banda lui Moebius s-a răsucit încă o dată, pentru noi, dragul meu Adrian. Pentru totdeauna, de azi. Nu voi uita niciodată bucuria ta netrucată, adevărul sufletului tău, răsărit în întîmpinarea noastră. Odihnește-te lin!”

Carmen Dimitriu – „Nu cred ca ar fi putut spune cineva cuvinte mai frumoase care sa amorteasca durerea și totodată sa ne pună în fața veșnicul remember... E un omagiu emoționant adus colegului nostru. Dumnezeu să-l ierte.”

Serinella Zara (colegi: 1981-2021) – „Sunt profesor de română și iubesc cuvintele care exprimă sentimente… Astăzi, însă, le găsesc cu greu. E prea multă suferință, revoltă, neputință. Mi-am învățat elevii să nu se teamă de durere, că ne îmbogățește sufletește. Astăzi mă îndoiesc…

Pentru că e cumplit de nedrept să dispară un om ca Adrian, un prieten ca Adrian, un profesor ca Adrian, un coleg ca Adrian. Numai vestea  suferinței lui a născut un uriaș val de empatie, de solidaritate între profesori, care s-au rugat și au implorat o minune. Dar destinul  a aruncat zarurile. Și a dispărut dintre noi simbolul dăruirii totale, necondiționate, față de semeni, dar, mai ales, față de copii. Nimeni nu a mai văzut o asemenea cascadă de cuvinte care să exprime gratitudinea, respectul față de un profesor. Eu, cel puțin, nu. Iar asta mă face mândră să-i fi fost prietenă și colegă.

Suntem colegi de la 7 ani: am trecut, cumva de mână, prin școli, liceu și facultate, apoi profesorat. Ne unește pasiunea pentru copii, pentru școală, am fost discipolii acelorași maeștri, gândim la fel. Am crescut împreună, am crezut că vom îmbătrâni împreună.

Este injust să smulgi un profesor atât de iubit de elevi de lângă ei. Într-o lume atât de dezorientată, nedreaptă, rolul lui Adrian era să o facă mai dreaptă, să aducă o speranță. De la această menire a sa nu a abdicat nicicând: era acolo pentru copilul alungat de alții, pentru că el îl înțelegea, era acolo pentru cel căruia nu-i plăcea la școală, el - găsea o metodă să-l facă să-i placă (mi-amintesc că îmi povestea că îi ducea la cofetărie dacă veneau la ore), făcea ore în plus cu nemiluita, le dădea sfaturi de viață când îi vedea pierduți, îi răsfăța în felul lui; finalmente, îi câștiga întotdeauna pe copii, și-i făcea – ca nimeni altul – prieteni. Acesta nu este doar un dar, ci un har.

Școala a pierdut un profesor excepțional, nu doar prin știința lui, ci prin umanitatea lui.

Adrian, sensibilitate și exuberanță, devotament și integritate, știu că și DINCOLO vei rămâne același unic, inimitabil profesor! Te iubim!

În loc de final aleg regretele copiilor:

„Veți rămâne cel mai bun diriginte, cel mai tare om și cel mai implicat profesor! Am un nod în gât acum, că am început să scriu despre persoana care a schimbat zeci, sute, poate mii de tineri, a format caractere și a deschis noi perspective atunci când ne mai împiedicam și uitam să credem în noi!” (Raluca)

„Astăzi l-am pierdut pe omul ce mi-a fost profesor, mentor, model și prieten. (…), «Geniule!», obișnuia el să îmi spună…«Tu poți! Am încredere în tine!» (…) Generația ta preferată, 2016, îți este recunoscătoare pentru tot ce ai fost și ai făcut!” (Cătălin)

„Încă sunt în stadiul de negare și am un regret adânc în suflet că nu am apucat niciodată să vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut pentru mine. M-ați susținut, m-ați făcut să văd școala ca ceva frumos, nu am să uit niciodată orele de latină de la prima oră vinerea când mă sunați să vin mai repede la școală, ați fost un om extraordinar .... Plecarea dumneavoastră a lăsat multe suflete întristate, ați fost un om foarte iubit și apreciat datorită cui m-am ambiționat să mă autodepășesc ....Sper să aveti drumul lin către împărăția Domnului, sunt sigură că nu ați vrea să ne vedeți plângând pentru ca dumneavoastră erați un om care emana doar energie pozitivă .... Condoleanțe familiei!” (Ilinca)

„Probabil lui Dumnezeu îi lipsește un profesor atât de bun pentru copilașii din cer.... și.... te-a ales pe tine... Să te odihnești în pace, suflet drag....îți mulțumesc pentru tot ceea ce m-ai învățat la timpul potrivit.... Îți multumesc pentru toate sfaturile bune pe care de-a lungul timpului mi le-ai dat!” (Andreea)

VEDEȚI ȘI:

Cum a murit profesorul de 47 de ani infectat cu COVID. A stat prea mult acasă? - AICI

Moartea bruscă a unui cunoscut profesor ieşean. Răpus de COVID la 45 de ani, fără alte boli - AICI

Comentarii

There are 0 comments for this article

Adauga comentariu

Adresa de email nu va fi publicata.